Cand era mica imi doream foarte mult sa zbor...atat de tare inca chiar ajungeam sa cred ca pot zbura....avem fel de fel moduri prin care ajungeam sa cred ca zbor...primul era inainte de culcare stateam si imi imaginam un balon mare din ce in ce mai mare care eram eu si zburam....eram foarte fericita cand ma jucam asa de multe ori acest efort de concentrare ma adormea mult mai repede decat in mod obisnuit...o alta metoda ma urcam in copaci si saream pentru cateva clipe aveam senzatia ca eu pot plana, eu pot zbura, totul probabil era doar in imaginatia mea puerila....imi placea iar foarte mult sa ma deplasez precum gimnastele saritura in spagat mi se parea ca sariturile mele masurau metrii intregi pentru ca eu pot sa zbor....si asa mult timp am crezut ca sunt o zburatoare o forta fantastica...aceste jocuri pe care toti le avem in copilarie sunt foarte frumoase si ne antreneaza sufletul..Astazi pentru ca am invatat de la scoala/societate ca practic este imposibil sa zbori mi-am pierdut aripile dar entuziasmul l-am ascuns bine de restul lumii si mi-am pastrat rezerva de bucurie dobandita in copilarie.
Copiii sunt cei mai fericiti si cei mai frumosi,nu stiu daca trebuie sa ne bucuram de maturitatea dobandita pe parcursul vietii...cred ca intuitia e mai puternica decat cunoasterea...idealul e undeva in echilibru....sa ne ascultam intuitia si sa actionam cu ajutorul cunoasterii.
